Comuna Gurghiu - Istoric

Până la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XII-lea, românii de aici, ca de altfel toţi românii din Transilvania, trăiau organizaţi în obşti şi se ocupau cu agricultura, cultivând meiul, grâul, orzul, ovâzul, cânepa şi mai târziu porumbul, cu creşterea vitelor – păstoritul – cu vânatul etc.  În a doua jumătate a secolului al XII-lea, o dată cu stăpânirea feudală maghiară, obştiile săteşti au devenit proprietatea regelui maghiar.

La Gurghiu, pe ruinele unui castru roman, a fost construită în acel timp (1248) “CASTRUM REGALIS”. Cetatea fortăreaţă a devenit apoi centrul suprem al Comitelui Secuilor - începând cu anul 1437 până în anul 1505, când Tarczat Janos amanetizează domeniul pentru suma de 12 mii florini.  În timpul principatului transilvănean, Cetatea Gurghiului şi domeniul ei, ca proprietate fiscală (de stat), a fost în folosinţa principilor, dar aceştia au dat-o în mod obişnuit altora ca feudă (Zalog birtok), aşa că Cetaea şi domeniul Gurghiului a schimbat mai mulţi stăpâni feudali, reprezentanţi ai marii nobilimi transilvănene, oameni de încredere ai principilor, dintre care se pot aminti Bekes Gaspar şi Hadymasi Kovacsioczy Rakoczi etc.  Gavril Bethlem (1613-1629), Principele Transilvaniei, şi-a zidit castel cu etaj în Gurghiu, la capătul comunei dinspre dealul Cetăţii. Urmaşul său, Gheorghe Rakoczi I (1629-1642), i-a mai adăugat o aripă, iar după 1641 a refăcut şi Cetatea de pe deal, renovată şi de regina Izabela, văduva lui Ioan Zapolia, şi de Gavril Bethlem.

Cetatea era considerată ca punct strategic de mare importanţă. Inventarul întocmit în 1688, arată printre altele, următoarele bunuri ale cetăţii: casa principelui cu 20 de încăperi, casa castelanului, locuinţele dărăbanilor, paznicii cetăţii, camerele preoţilor curţii, ale sevitorilor, două brutării, o oţelărie, grajduri cu 50 de taurine mari, coteţe cu 150 de porci, 300 găini şi curci, grânare cu 465 feldere de diverse cereale şi 10 gropi a 100 feldere de grâu, pivniţe cu 600 vedre de vin, clăi de in şi cânepă, cămări cu 80 slănini, stupină, grădină de zarzavat, 2 fântâni adânci de câte 88 metrii, etc.

Pe coasta de est a dealului, o vie de 400 zile de lucru. De cetate aparţineu 28 de munţi cu păduri seculare şi păşuni întinse.  După trecerea Transilvaniei sub stăpânire austriacă în 1688, în timpul răscoalei condusă de Francisc Rakoczi II, austriecii bătând cetatea cu tunurile, au dărâmat-o în 1708. Domeniul cetăţii a fost arendat în 1734 pe timp de 99 de ani, familiei catolice secuieşti Bornemisza. Ea a zidit un castel nou şi a făcut investiţii industriale în domeniu. După trecerea celor 99 de ani de arendă, familia Bornemisza, refuză să predea statului domeniul, până nu i se vor răscumpăra investiţiile făcute în construirea castelului, a fabricii de hârtie, porţelan şi rachiu din Gurghiu şi cea de sticlă din Glăjări, în amenajarea parcului dendrologic şi Dâmbul Cetăţii, în şcoli şi case parohiale catolice.

După un proces ce a durat 27 de ani, arendaşul Bornemisza a fost despăgubit de stat cu suma de 500 mii florini, iar domeniul a rămas în proprietatea statului (Kinstar).  Între anii 1867-1870 domeniul Gurghiului a fost din nou arendat de către statul austo-ungar lui Francisc Macskasi, care-l administra printr-o rudă a sa, Loghin, acesta cu sprijinul fratelui său – solgobirău – (pretor) în Gurghiu, trata locuitorii domeniului ca pe iobagii dinaintea desfinţării iobăgiei din 1948.

Pretura Gurghiu a luat fiinţă în anul 1861, iar în 1893 s-a înfinţat în castel o şcoală de brigadieri silvici. Prin construirea în zilele noastre a unui local nou de şcoală silvică, castelul a devenit Muzeu de vânătoare.  Din anul 1870, domeniul a fost administrat de către statul austro-ungar, în regie proprie.