Comuna Beica de Jos - Istoric

Comuna Beica de Jos este situată în partea central-estică a judeţului Mureş, la 40 km distanţă de municipiul Târgu Mureş şi la 7 km distanţă Reghin;

Componenţa: Din punct de vedere administrativ, comuna administrează localitatile – Beica de Jos – centru administrativ, Beica de Sus, Nadăşa, Cacuciu, Sânmihaiu de pădure şi Şerbeni;

Suprafaţa totală a comunei: 4600 ha;

Căi de acces: DJ 153, la 7 km distanţă de viitoarea autostradă;

Pornind din municipiul Reghin pe drumul judeţean Reghin - Sovata, la kilometrul 10 ajungem în satul Beica de Jos, sat component al comunei cu acelaşi nume. Alături de acest sat de comună mai aparţin şi satele Beica de Sus, Nadăşa, Căcuci, Şerbeni şi Sânmihaiu de Pădure. Distanţele până la cele mai importante aşezări este de 10 km până la Reghin şi 43 până la Tg. Mureş.

Satul este atestat prima dată în anul 1453 când, la 15 mai, domeniul feudal Ghurghiu împreună cu satele aparţinătoare este dăruit de către regele Ladislau al V-lea lui Iancu de Hunedoara. Satul este atestat sub denumirea de Rossessi. În timp satul poartă diferite denumiri. Conform legendelor, pe teritoriul dintre oraşul Regun (Reghin) şi actualul Sânmihai, vegetaţia era formată dintr-o stepă atropică propriu zisă, cu pajişti înconjurate de păduri şi aflate în curs de împădurire. Singura urmă de civilizaţie era un drum vechi de când lumea, care trecea prin teritoriul bizonilor.

Alte legende spun că un grup de iobagi, servitori şi sclavi, profitând de invazia tătarilor, fug de pe terenurile cetăţii Gurghiului şi se refugiază împreună cu un grup de ţărani liberi la marginea platoului Mociar şi pe o pantă din apropiere, numită şi azi în limba maghiară „SatorHegy” – în traducere „Dealul corturilor”. Aici întemeiază o nouă aşezare care primeşte denumirea de „Bolkeny”, denumire care aminteşte de turmele de bizoni care se perindau în această zonă.

Oamenii încep să îşi contruiască un fel de case înjghebate în pământ, acoperite cu paie în zona actualului cimitir, unde pământul era prielnic pentru astfel de construcţii. Alături de aceste legende există şi vestigii atestate de către arheologi care confirmă că în această zonă a trecut un drum comercial. Ei precizează că acest drum exista de pe vremea romanilor, trecea prin Sulinae, urca pe Mureş şi se îndrepta spre Odorhei.

            După retragerea aureliană, asemenea ţăranilor de pe valea Mureşului şi valea Gurghiului, şi ţăranii din această zonă au fost organizaţi în obşti săteşti. Membri acestora lucrau o parte a pământului în comun, iar altă parte a pământului era împărţită în loturi familiilor, loturi care se lucrau individual. În fruntea obştilor se găseau „oamenii buni şi bătrâni” ai satului şi un jude. În urma transformărilor economice şi sociale, în timp apare o tot mai mare diferenţiere socio-economică şi astfel rezultă relaţii de tip feudal în zona Beica. În secolul al XVII-lea apare şi un puternic curent de catolicizare. Din ordinul lui Iosif al II-lea se reconfirmă privilegiile acordate celor trei naţiuni – secuii, saşii şi ungurii, fapt care este de ajutor pentru sătenii din zonă, deoarece este o zonă puternic locuită de maghiari şi care se învecinează cu o zonă puternic colonizată cu secui.

Abia în 1952 ca urmare a reglementarii prin lege a împărţirii teritoriale a României, apare pe hata ţării comuna Beica de Jos.

Comuna este racordată în totalitate la reţeaua de energie electrică.

Există în studiu de fezabilitate iniţiativa de alimentare curentă a comunei precum şi cea de realizare a canalizării. Pentru ambele este nevoie de investiţii.